Dacă o iei biblic, apocalipsa e o revelație divină și, teoretic, vine când lumea e pierdută. Dacă o iei științific, există o grămadă de opțiuni. De la criza climatică, inteligența artificială scăpată de sub control, un asteroid rătăcit și până la un virus rătăcit, care n-a citit regulile Organizației Mondiale a Sănătății, toate anunță sfârșitul omenirii.

Totuși, partea proastă e că, în România, apocalipsa se derulează, în fiecare zi, prin factura la curent, când intri în trafic, când vezi cum arată Guvernul PSDPNLUSRUDMR sau când deschizi televizorul și dai ochi cu președintele Nicușor Dan. Deci, poate că sfârșitul lumii nu vine. Poate că e deja aici, poartă costum, are program de guvernare, reformă și descentralizare.

Așa că nu e de mirare că Ilie Bolojan seamănă, din multe puncte de vedere, cu Thomas Gradgrind, personajul lui Charles Dickens. Gradgrind este întruchiparea raționalismului rigid, a eficienței reci și a obsesiei pentru fapte și cifre. Totul în detrimentul imaginației, sentimentelor sau artei. Oricum, mai bine un personaj de nuvelă, decât un cavaler al apocalipsei.

La fel ca Bolojan, Gradgrind crede că orice se poate calcula, prin reformă și disciplină. Emoția e risipă. Poezia, o slăbiciune. Orașul, o fabrică de productivitate. Cultura? Dacă nu aduce randament bugetar, poate fi tăiată. Deci, o viziune administrativă în care omul nu mai e cetățean, ci o piesă într-un mecanism care trebuie să funcționeze perfect. Altfel, e pus pe liber.

Totuși, există  și o diferență între cei doi. Gradgrind e fictiv. Bolojan, din păcate pentru artiști, actori și bibliotecari, e cât se poate de real. Și foarte eficient – dar cu ce preț?! Oricum, de departe, cea mai savuroasă potrivire literară a lui Ilie Bolojan este cu Felix Grandet, eroul lui Balzac – un om auster, cu o aversiune profundă față de risipă, pasionat de bugete, economii și eficiență dusă la absurd. Grandet nu construiește pentru frumusețe, ci pentru durabilitate și profit. Nu investește în lux, ci în duritate. Nu iubește spectacolul, ci chitanța.

Așa și Bolojan! Nu-i trebuie festivaluri, ci borduri drepte. Nu-l interesează poleiala, ci socotelile exacte. Un Grandet care vede în cultură un capitol de cheltuieli, nu un motor de umanitate. Dar poate că tocmai asta e drama în România, o țară în care Balzac ar fi scris, cu litere de tipar și de aur, Viața lui Bolojan. Prima comedie umană fără râs!

Că nu e de râs când te încordezi la mafia pariurilor/păcănelelor și te lauzi că-i impozitezi, prin drafturi, cu 10% ca mai apoi, la final de drum, când tragi linia, să rămână doar 3%. Sau când zici că, în sfârșit, ca Stat, iei pielea de pe bănci cu încă vreo 4% din profituri, iar la capăt de peron, trenul intră în gară cu jumătate de viteză. Așa că tot necăjiții vor fi buni de plată, ca să acopere dezmățul și gaura bugetară!

Și asta pentru că lupta cu pensiile speciale și bugetarii de lux a fost amânată, pe mai târziu. Ce a rămas însă pe taraba lui Ilie Bolojan e plafonul pentru plata CASS la pensii de peste 3000 de lei, semn că Guvernul României – nu al românilor! – consideră ca o pensie de sub 600 de euro reprezintă un huzur care trebuie impozitat!

Tot așa, niciun cuvânt despre marii datornici. Pur și simplu, o tăcere monahală! Si nici despre exporturile masive de capital rulant ale corporațiilor și investitorilor strategici, care pleacă în paradisuri fiscale. Tot liniște, ca într-o bibliotecă după ora de stingere. Că așa se întâmplă când Catedrala Consumului Rigid e în construcție, iar Ilie Bolojan verifică personal dacă s-au pus destule șaibe între transcendență și buget sau destul mortar la temelia dintre PSDPNLUSRUDMR.