Actul III – Labirintul de logică 

Și poveste absurdă de la Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara continuă, în umbra fluorescentă a holurilor administrative, școli unde ușile nu se deschid niciodată în același fel de două ori. E locul perfect în care funcțiile par să se nască dintr-o birocrație capricioasă și unde concursurile pentru posturi tehnice ajung să fie evaluate de comisii, fără nicio legătură cu specialitatea în cauză. Ca într-un roman kafkian, operatorul controlor de date – o funcție ce ține de tehnologia informației – este judecat și sortat tot de ochii unor asistenți medicali, în timp ce un specialist din exterior este convocat pe furiș, ca un martor tăcut menit să valideze aparența de procedură legală.

La baza concursului lipsește justificarea oficială pentru transformarea unui post de registrator medical într-unul de operator IT. Între timp, dincolo de limba engleză la nivel de Cambridge, bibliografia pentru acest post administrativ a căpătat proporții absurde, cerând competențe de inginer, acolo unde ar fi trebuit să existe simple cunoștințe operaționale. Nici la Achiziții Publice lucrurile nu sunt mai limpezi. Pentru postul unde se administrează banul public, criteriile cerute ignoră exact specialitatea postului – achizițiile propriu-zise. Dar ce mai contează atâta timp cât, pentru a adăuga o aparență de normalitate și competiție, în cursa kafkiană a fost introdus și un iepure, menit să alerge și să se încălzească pe lângă câștigător, dar să nu se mai prezinte la examen.

Și, în fundalul teatrului absurd de la Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara, ecourile se opresc la firma de catering ( SC Titan Edilitara din Brăila – decizia 242 din 11 noiembrie 2925), adusă prin conexiuni personale și negociere directă, fără publicare prealabilă, ca în orice caz de calamitate, forță majoră sau război hibrid. Așa se face că, de la 1 decembrie 2025, bucătăria spitalului dispare, fără nicio analiză de oportunitate, într-o rețea în care normele muncii, legislația achizițiilor și logica instituțională devin simple decoruri. Tocmai pentru că e absurd să crezi că poți transforma bucătăresele și curățătorii de legume, doar ca să-și țină pliscul, în infirmieri sau asistenții, pe secții clinice.

Așadar, realitatea de la SCMUT demonstrează, încă o dată dacă mai era nevoie, că nimeni nu poate construi un mecanism administrativ atât de contradictoriu, atât de lipsit de logică și, totuși, atât de coerent în absurditatea lui. Exact ca într-o piesă de teatru în care fiecare act este o succesiune de decizii care se contrazic, se suprapun, se anulează sau se multiplică, până când sensul se pierde, într-o arhivă infinită de hârtii ștampilate. Iar în mijlocul acestui labirint, o ultimă pagină nedescoperită a lui Kafka ne arată că spitalul lui Dominic Fritz este o instituție care trăiește într-o permanentă stare de paradox, în care deciziile nu rezolvă probleme, ci le transformă în proceduri. Iar procedurile, la rândul lor, în comisii. Iar comisiile, în responsabilități. Și, astfel, absurdul devine ordinea firească a lucrurilor, în care se naște… normalitatea. Exact ca-n orice secție clinică de Birocrație Intensivă!