E clar că nu există niciun fel de legătură între politică și onoare. Prin natura lor, cel puțin în România ultimilor 35 de ani, cele două cuvinte au ajuns să se comporte mai rău decât niște simple antonime. Pur și simplu, se resping unul pe celălalt, ca și polii de același fel ai unui magnet. Așa că nu putem vorbi despre politicieni lipsiți de onoare pentru că dăm în pleonasm. E ca și când am spune că politicienii sunt hoți sau mincinoși când, prin felul si acțiunile lor, exact așa sunt – niște hahalere!

Da, atât de mult a evoluat limba română, din 1989 încoace, la capitolul semantică și valențe, în ce privește cele două substantive, în asociere directă: politică și onoare. De aceea, azi, a devenit aproape imposibil să mai poți contrazice o lichea care se descrie ca fiind un om onorabil. Individul te-ngroapă în retorici fluide, greu de contrazis, tocmai pentru că, în sine, vorbește mult și nu spune nimic. N-ai cum să-l contrezi pentru că nu poți să îi aduci exemple contemporane, de ceea ce înseamnă onoare sau un om cu onoare, în politica românească, în ultimele trei decenii. Și nici nu poți să citezi din cărți necunoscute minții sau palmelor lui. Zice că-l înjuri!

E greu să-i explici unui politician român că onoarea presupune valori, dincolo de concepte filozofice. Sau că valorile se raportează la oameni și lideri. E sport extrem! Tocmai logica asta a tâlharului, care-și ia seva și lumina din combinațiile politico-financiare ale căpeteniilor, îl ține departe de orice grilă socială. E ca și când ai recita o poezie unui surd! De aceea, în România, valorile unui politician cu onoare sunt banii, supunerea oarba față de lider, combinația și minciuna. Altfel, ajunge muritor de foame. Sau mai rău!

Notorietatea a devenit și ea o valoare postedecembristă, la politicieni. Dacă apare la televizor sau prin ziare, e cineva. E șmecher… cu vizibilitate! Onoarea la televizor sau prin diverse fițuici n-a fost nicicând mai apreciată. La fel cum, de la Revoluție, și un banal Curriculum Vitae a devenit o virtute. Contează mai puțin sau spre deloc că, acolo, pe o foaie de hârtie, și-au găsit loc o adunătură de titluri, cursuri, doctorate, specializări sau zeci de joburi pe la stat! Totul e o sinecură, cap-coadă! Doar că, în cazul politicienilor de onoare, chiar și plagiatele dovedite nu reprezintă altceva decât o spuspiciune, cee ace, fără doar și poate, e semnul aroganței supreme.

De departe, însă, ceea ce-i hrănește cel mai mult pe politicieni este puterea! Puterea absolută și capacitatea de a numi slugi în funcții de decizie, care să le răspundă nevoilor personale sau celor de grup. Din asta se hrănesc, din asta fac bani! Politicienii sunt, de fapt, o haită de hiene. Mulți, niște maneliști cu competențe și experți în lecții de morală cu gura plină. Niște demagogi și ipocriți desăvârșiți, care își plimbă costumele, de dimineața până seara, și zâmbesc, ori de câte ori situația o impune.

Nu ai cum să-i explici unui politician că, înainte de toate, trebuie să fie OM. Da, un om politic! Sau că onoarea lui trebuie să fie însoțită de curaj, când tot AND-ul lui nu are de a face decât cu lașitatea. E ca și cum i-ai spune unui lingău de profesie că trebuie să aibă curajul să stea drept în fața nonvalorilor sau aibă coaiele de a pleca, atunci când simte că se înclină. Dacă îi vorbești și despre principii sau asasinarea unor valori morale, îți mai dă și-un cap în gură. N-a auzit, în toată existența lui de om politic, de moralitate sau toxicitate, nici dacă primea de ziua lui vreun DEX!

Așa că, toată existența politicianului român, în ultimii zeci de ani, s-a învârtit doar în jurul unui singur cuvânt – trocul! Nici măcar în ceasul al treisprezecelea, clasa politică din spațiul carpato-danubiano-pontic n-a învățat că valorile trebuie aplicate, nu fluturate. Și nici purtate în piept sau la pălărie! Atât de înguști și de autotsuficienți au devenit onorabilii, încât au uitat că, întotdeauna în istorie, impostorii și despoții au fost taxați, sub o formă sau alta. Pentru că oricât de mulți ani ne despart de peșteră, ca popor, privind în urmă la înaintașii noștri, încă mai există speranța că nu ne-am schimbat atât de mult.

Cea care s-a schimbat și și-a întors fața de la oameni, în ultimele decenii, e doar Biserica! Dumnezeu a rămas același!