Există un moment esențial în cariera oricărui politician român: acela în care înțelege că dialogul este periculos. La început, idealist și dornic de schimbare, poate fi tentat să asculte oamenii, să răspundă întrebărilor și să înfrunte realitatea. Chiar promovează dialogul. Dar nu trece mult până când își dă seama că această abordare e o capcană. Dialogul aduce probleme. Dialogul scoate la iveală neajunsuri, generează întrebări fără răspuns și, mai ales, presupune reacție spontană, ceea ce, pentru un politician, e aproape imposibil.
 
Astfel, apare prima strategie: monologul. În loc să asculte, politicianul recită. Își ia discursul învățat pe de rost și îl servește, indiferent de întrebarea primită. Este momentul în care orice interacțiune devine un fel de lecție de dictare, în care doar el vorbește, iar ceilalți trebuie să asculte și, eventual, să noteze, chiar și la conferințele de presă. Dacă cineva încearcă să intervină, monologul se repetă, cu mici variațiuni, până când obosește orice urmă de opoziție.
 
Dar dacă monologul e prea puțin? Dacă, totuși, cetățeanul insistă, dacă presa apasă pe punctele sensibile, dacă întrebările sunt prea incomode? Atunci se trece la nivelul următor: monodrama. În această etapă, politicianul nu mai este doar un vorbitor solitar, ci devine un personaj care își expune suferința, frustrările și nedreptățile pe care crede că le îndură. În loc să răspundă concret la întrebări, el se victimizează: „Nu mă lasă să lucrez”, „Sunt atacat pe nedrept”, „Opoziția mă blochează la fiecare pas.” Devine un actor unic pe scenă, care își interpretează trăirile interioare, încercând să capteze empatia publicului și să mute discuția de la fapte la emoții.
 
Caz concret: Administrația Fritz. Subiectul: ședințele de Consiliu Local. Problema: cetățenii nu sunt lăsați să vorbească.
 
Deși legea spune clar că trebuie să existe un spațiu pentru intervențiile publicului, administrația locală a decis că, din diverse motive birocratice, acest drept poate fi ignorat. Prefectura Timiș a somat Primăria, semnalând încălcarea acestui principiu democratic.
 
Cetățenii, frustrați de această atitudine, au început să-și exprime nemulțumirile. Un antreprenor local a declarat: “Am încercat să vorbesc în ședință despre problemele noastre, dar am fost redus la tăcere mai repede decât poți spune… birocrație”. Un alt cetățean a adăugat: “Se pare că singurul dialog pe care îl acceptă (Fritz) este cel dintre el și oglindă.”
 
În timp ce Dominic își continua reprezentațiile solo, presa dădea o notă de umor întregii situații: “Dacă tăcerea e de aur, atunci Consiliul Local Timișoara a descoperit o mină”.
 
În ciuda atenției publice și a somațiilor oficiale, Dominic e imun la critici. Într-o conferință de presă, a declarat: “Ascultăm cetățenii, dar preferăm să o facem în liniște. Prea multe voci pot crea disonanțe în armonia administrației”.
 
Reacția primarului Fritz, însă, nu este un dialog deschis despre problemă. Nu există o recunoaștere a greșelii, o încercare de a remedia situația. Nu! Răspunsul e o combinație între monolog și monodramă: „Lucrăm pentru cetățeni”, „Respectăm regulile”, „Ne preocupă transparența” – toate fraze standard, golite de conținut real, recitate fără variație de ton. Apoi, inevitabil, vine și componenta dramatică: „Suntem atacați din toate părțile”, „Nu avem sprijin”, „Tot ce facem e răstălmăcit”. Și uite cum, în loc de o administrație care explică și rezolvă probleme, avem un politician care se lamentează singur pe scenă, în fața unui public care, din sală, ar vrea să intervină dar nu are microfon și bodyguardul îi suflă în ceafă.
 
De fapt, de ce se teme politicianul de dialog? Pentru că dialogul presupune să asculți, să răspunzi pe loc, să iei în calcul și alte perspective. Pentru că dialogul nu poate fi controlat ca un monolog, bine repetat acasă, cu liniarul, ca să nu sari rândul. Pentru că, într-un dialog, există riscul ca cetățeanul să vină cu argumente pe care politicianul nu le-a pregătit dinainte și, Doamne ferește, să fie nevoit să improvizeze.
 
Din păcate, problema din Timișoara nu este una izolată. Nu este un simplu accident administrativ. Este un simptom al unei maladii mai vechi: teama politicianului de orice îl poate scoate din zona de confort. Despre asta e vorba! Și, până când cetățenii nu vor insista pe dreptul lor la dialog, administrația locală – la fel ca multe altele – va continua să practice arta monologului perfect, cu momente ocazionale de monodramă, în fața unui public din ce în ce mai frustrat și, ulterior,din ce în ce mai puțin.