România a traversat un an în care și-a dat examenul suprem la prostie, oportunism și talentul de a transforma criza în spectacol ieftin. Ne-am zbătut în aceeași baltă a ipocriziei, cu fraza „ne-am învățat lecția”, rostită la fiecare colț de ecran, deși realitatea urlă că nimeni nu a învățat nimic. Din contră, am ridicat la rang de artă vechiul obicei de a o lua pe scurtătură, de a ne cățăra pe spatele altora și de a ne bate joc de viitor.

Pe plan general, România e tot acolo unde a fost întotdeauna: un pașalâc al intereselor străine, dar cu pretenții de autonomie. Democrația noastră? N-a existat niciodată, dar ne place să o fardăm, să o îmbrăcăm în haine occidentale și să o prezentăm ca pe o vedetă obosită care mimează succesul. Ne-au căzut machiajul și ținuta de firmă falsă, iar acum stăm cu ciorapii suflecați în sutienul de împrumut, încercând să pozăm în ceva ce nu suntem.

Iluzia unui Occident prosper, care ne va rezolva toate problemele, a murit demult dar noi continuăm să mimăm încrederea, de parcă ar conta. Realitatea e mult mai simplă: nimeni nu ne protejează interesele, iar politicienii noștri, slugarnici până în măduva oaselor, nu au alt scop decât să-și umple buzunarele și să asigure perpetuarea cercului vicios de incompetență.

Dacă România e într-un haos generalizat, Timișul e tabloul perfect al dezastrului local. Alfred Simonis, șeful județului, e imaginea caricaturală a unui lider cu școala vieții în Cartierul Soarelui din Timișoara și „stagiatura” pe băncile Parlamentului, învățând rapid cum să manevreze mecanismele de putere. Sub conducerea lui, restul scenei politice locale arată ca o colecție demodată de jucării trase cu cheia.

Marilen Pirtea este exemplul clasic al politicianului penibil, arogant și complet rupt de realitatea celor pe care pretinde că îi reprezintă. Postările lui de pe Facebook sunt o insultă la adresa inteligenței alegătorilor, contradictorii, adaptate după cum dictează ordinele primite de la șefu’. Pirtea nu doar că ignoră complet nevoile oamenilor, dar reușește să își demonstreze disprețul în mod public, cu o naturalețe care este deja studiu de caz. N-aveam cum să-l uităm pe Dominic Fritz, primarul progresist care pare mai degrabă un influencer decât un edil. Cu o abilitate impresionantă de a transforma fiecare gest într-o poveste „inspirațională” pentru rețelele sociale, Fritz stă comod în spatele tastaturii, convins că like-urile țin loc de asfalt și poveștile vândute pentru imagine rezolvă problemele reale ale orașului. Pentru Timișoara, administrația este doar o continuare a poveștilor de pe un blog personal, în timp ce locuitorii plătesc prețul (crescut) acestei politici de fațadă.

În Timiș, politica nu mai e despre oameni sau comunitate. E despre obediență, despre cine ține cheia jucăriilor și despre cine trage mai tare sforile. Rezultatul? Un județ condus de oportunism, superficialitate și o nepăsare toxică față de ceea ce contează cu adevărat.

Una peste alta, anul acesta nu a fost despre lecții învățate. A fost despre sfârșitul iluziilor. A fost despre cum să te prefaci mai bine, cum să spui una și să faci alta și cum să continui o tradiție politică bazată pe improvizație și dezinteres. Iluziile despre democrație, prosperitate sau leadership s-au spulberat, lăsând loc unui adevăr greu de ignorat: clasa politică românească nu este doar incompetentă, ci și profund disprețuitoare față de cei pe care îi guvernează.

Iar noi, alegătorii, rămânem tot acolo, să privim show-ul de la TV sau de pe TikTok. Același spectacol grotesc.

Iar aplauzele? Cu siguranță, sunt păstrate pentru anul viitor.