January 30, 2026În România postdecembristă, timpul a demonstrat că, dacă vrei să scapi de un dosar penal și să rămâi și cu banii, ai două variante. Fie te declari nevinovat, ceea ce e riscat, fie aștepți! Cărășanul Ion Bejeriță, găina cu ouă de aur a PSD de cel puțin 15 ani, a ales varianta a doua. Și a ales-o bine. Dovadă că, într-un răspuns oficial, Ministerul Justiției confirmă, negru pe alb, că acuzațiile de evaziune fiscală și spălare de bani cu un prejudiciu de peste 10 milioane euro, prin care, în 2016, a fost trimis in judecată omul de afaceri, urmează să se rezolve definitiv. Cum altfel decât prin cea mai elegantă soluție juridică, inventată de statul român după 1989: prescripția.
Așadar, dosarul penal nr. 2819/115/2016, aflat pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, va intra în istorie nu printr-o sentință, ci prin longevitate. Primul termen a fost pe 18 mai 2017. Astăzi, pe documente oficiale, deși fondul cauzei nu a văzut lumina zilei, în dreptul numărului de dosar apar… 78 de amânări. Nici mai multe, nici mai puține! Așa că, în 2026, după zece ani de travaliu juridic, verdictul estimat nu poate fi decât acela de închidere a procedurii, pe motiv că timpul a expirat, în favoarea pesedistului. Și Ministerul Justiției confirmă oficial că dosarul lui Ion Bejeriță există, că e vechi, că n-a fost soluționat și că… magistrații sunt independenți. Și cam atât despre un dosar care a ajuns în instanță și acolo a rămas. Cu cruce, la cap!
Ce mai rezultă factual din sinteza ministerială e că, sub ochii judecătorilor, speța penală, în care e implicat social-democratul, a avut parte de peste 50 de termene (amânări), în intervalul 2017–2022. Azi, în 2026, are 78! Ceea ce echivalează, practic, cu un risc iminent de încetare a procesului penal, fără judecarea fondului. Dincolo de poziția oficială a Ministerului Justiției, care a recunoscut durata excesivă a procedurii judiciare în cazul lui Ion Bejeriță, acesta nu și-a asumat nicio responsabilitate concretă. Culmea e că, deși invocă art. 21 din Constituție și art. 8 CPP (termen rezonabil), instituția nu explică de ce aceste norme au fost încălcate timp de 9 ani și nici cine răspunde instituțional pentru acest eșec sistemic.
De fapt, Ministerul Justiției aplică transferul responsabilității către Inspecția Judiciară. Ca, la rândul său, organismul de control să spună că dosarul de la Tribunalul Caras-Severin se află… în monitorizare. Adică, folosește un verb administrativ care nu indică nicio măsură și care, după zece ani, înseamnă exact nimic. Nimic altceva decât o schemă formală și tardivă, fără soluții, care demonstrează o abordare pur statistică, nu una preventivă. Oricum, într-un dosar cu 78 de amânări, a susține că durata ține exclusiv de „complexitatea cauzei” este necredibil juridic și contrazice jurisprudența CEDO, unde astfel de durate sunt prezumate ca fiind excesive.
Portret de învingător
E limpede, pentru oricine are ochi să vadă, că statul nu se poate exonera, invocând independența judecătorului, atunci când mecanismele interne nu au prevenit prescripția. Și dincolo de tergiversarea cauzei ca fenomen sistemic, nu accidental, în dosarul lui Ion Bejeriță există indicatori clari de disfuncționalitate. Așa că nimeni nu mai poate vorbi despre o simplă întârziere, ci un caz tipic de eșec al statului, în exercitarea funcției punitive, cu consecințe directe asupra interesului public, într-un dosar cu o evidentă miză politico-economico-financiară! Un adevărat biblioraft care are la bază o evaziune fiscală și o spălare de bani de peste 10 milioane de euro, sute de contracte cu statul român și conexiuni cu lumea bună (nu numai!) a social-democrației.
Dincolo de toate aceste aspecte, Ion Bejeriță nu este deloc vreun necunoscut. În primul rând, până la momentul anchetării și reținerii sale (2016), a fost vicepreședinte PSD Caraș-Severin. Și, evident, ca orice social-democrat, a devenit un om de afaceri de succes, în relația cu statul român. Practic, un abonat la bani publici. Ceea ce demonstrează că, deși Justiția a stagnat în cazul său, contractele din ecosistemul lui Bejeriță au funcționat la turație maximă, la fel ca și business-urile de sute de milioane de lei. Exact cum au mers, ca unse, și zborurile private cu Nordis, în compania prietenului său intim, Sorin Grindeanu de la PSD.
Printre altele, se știe clar că, în România, nașul nu-ți dă doar cadou la nuntă. Îți dă și legitimitate. Așa a făcut transferul de influență/notorietate și Ion Mocioalcă, baron de Caras-Severin, fost parlamentar PSD și vicepreședinte al Curții de Conturi a României, când l-a dus la altar pe Ion Bejeriță. Și l-a făcut om! Da, nu e probă penală. E context. Și, în spațiul carpato-danubiano-pontic, contextul contează. Așa cum contează și faptul că, pe 26 ianuarie a.c, la orele prânzului, stăpânul Banatului Montan a fost invitat la DNA Timișoara, într-o speță care, în curând, va zgudui din temelii regiunea de vest și, mai mult decât orice, va arăta fața adevărată a social-democrației din România.
Și mai e un lucru! În ultimii 9 ani, constelația de firme din galaxia lui Ion Bejeriță, nu a fost verificată niciodată de ANAF, deși banii publici s-au învârtit cu lopata. Evident, fără nicio legătură cu pesedistul Ioan Dragomir care, din 1990-2022, când a devenit prefect de Caraș-Severin, a activat la vârful ANAF pe regionala de vest. Din toate pozițiile! Și aici apare întrebarea legitimă, redundantă și retorică, cum de a fost posibil ca un om de afaceri, titular de dosar penal pentru evaziune și spălare de bani, cu un prejudiciu de peste 10 milioane euro și cu firme abonate la sute de contracte publice, să nu aibă nicio verificare fiscală, în ultimul deceniu?! Cu atât mai mult cu cât Ion Bejeriță nu a fost achitat, încă!
Ritm de melc
Așadar, cazul Ion Bejeriță nu mai este, de mult, doar despre un om, un dosar sau o presupusă faptă penală. Este radiografia fidelă a unui sistem care a învățat să piardă intenționat și să protejeze. Un sistem în care statul mimează fermitatea, Justiția mimează rigoarea, iar instituțiile de control mimează vigilența, până când timpul (singurul actor consecvent!) își face datoria și șterge tot. Elegant. Legal. Irevocabil. Așa că, aici, prescripția nu apare ca o întâmplare nefericită, ci ca un rezultat previzibil al unei strategii pasive, tolerată instituțional. 78 de amânări nu sunt o eroare de parcurs, ci un model de funcționare. Iar atunci când un dosar, cu o miză financiară și politică enormă, ajunge să fie îngropat sub propria durată, nu mai vorbim despre independența judecătorului, ci despre eșecul statului de a-și exercita autoritatea.
Mai grav este că nimeni nu răspunde. Ministerul Justiției constată, Inspecția Judiciară… monitorizează, iar ANAF privește în altă parte. Toți știu, toți văd, nimeni nu decide. În acest vid de responsabilitate, personaje precum Ion Bejeriță nu sunt excepții, ci produse finite ale sistemului. De fapt, niște oameni care înțeleg regulile nescrise, care știu că timpul nu e dușmanul lor, ci aliatul perfect. Așa că, în România postdecembristă, adevărata performanță nu mai este să fii achitat, ci să nu mai fii judecat. Să reziști suficient cât să expire interesul, probele, răbdarea și, în final, legea însăși. Deși, aici, nu vorbim despre un eșec care produce victime abstracte, ci pierderi concrete: bani publici, încredere publică și ideea însăși de justiție.
Iar când asta se întâmplă într-un dosar de evaziune și spălare de bani de peste 10 milioane de euro, cu ramificații politice, administrative și economice evidente, concluzia nu mai poate fi evitată. Așa că statul român nu a pierdut lupta cu corupția, ci a ales să nu o ducă până la capăt. Ceea ce se traduce prin moartea naturală a Justiției și asta transformă prescripția în cea mai eficientă formă de absolvire. Doar pentru unii!
Prev Post
Pingback: Fabrica de facturi - insidertm.ro
Pingback: Drumuri de partid - insidertm.ro