Pe liderii actuali ai PNL Timiș, cei oficiali sau cei de facto  (pentru că în această filială personajele sunt distincte) îi putem regăsi, fără prea mare efort, întruchipând personaje celebre în operele clasice ale altor timpuri. Aceștia sunt dovada clară că unele lucruri rămân neschimbate iar politicianul român, sclav al propriei vanități, în loc să evolueze, rămâne captiv în vremurile în care titlurile și gradele erau suficiente pentru a fi lider.

O variantă interesantă ar fi să ne inspirăm din nuvela clasică „Mantaua” de Nikolai Gogol. În această nuvelă, personajul principal, Akaki Akakievici, este un funcționar mărunt, ignorat și disprețuit de toți, care își dedică viața obținerii unei mantale noi. Mantaua devine pentru el simbolul demnității și respectului pierdut, dar odată ce o obține, lucrurile iau o turnură neașteptată.

„Noi toţi ne tragem din Mantaua lui Gogol“, spunea Dostoievski: „Se deprinse să nu mai mănânce nimic seara, avea în schimb îmbelşugată hrană spirituală gândindu-se necontenit la viitoarea manta. Şi se părea că viaţa i se umpluse deodată, parcă s-ar fi însurat şi ar fi avut lângă el o fiinţă plăcută pentru a-şi continua împreună cu dânsa calea vieţii, şi fiinţa aceasta nu era alta decât mantaua viitoare, gros vătuită cu căptuşeală tare fără de moarte. ”

În varianta noastră, am putea adapta personajele și contextul astfel:

Alfred „Fredy” Simonis, era un om respectat și temut, liderul neoficial al întregului județ. Fredy își mișca degetele pe firele invizibile ale puterii, manevrându-i pe cei din jurul său cu o abilitate care ar fi fost demnă de invidiat chiar și de cei mai iscusiți politicieni din capitală. Mantaua puterii, pe care Fredy o purta cu mândrie, părea să fie țesută din ambiție pură și control total.

Alin Popoviciu, un personaj controversat și plin de șarm, se afla mereu prin preajmă, mereu gata să prindă firele lăsate de Fredy. Alin era un fel de vrăjitor politic care, prin mișcări subtile, reușea să îi manipuleze pe toți cei din jurul său. Alin vedea în mantaua lui Fredy nu doar un simbol al puterii, ci și o oportunitate de a-și extinde propria influență.

La polul opus se afla Marilen Pirtea, rector universitar și lider de fațadă al PNL-ului, care, deși poartă un titlu grandios, se simțea adesea asemenea unui actor mărunt, într-un rol mult prea mare pentru el. Mantaua puterii, pe care Marilen o dorea cu ardoare, îi scăpa mereu printre degete. Deși își dorea să fie văzut ca un lider respectat, era adesea ignorat de colegii săi și, mai grav, de cei care ar trebui să-l susțină.

Într-o zi, Marilen, sătul de statutul său de lider de paie, decide că a venit timpul să-și croiască și el o manta a puterii, una care să-l facă respectat și temut, sfidând realitatea crudă: că nu e nici ”oficial” și nici ”de facto”.

Spre deosebire de mantaua lui Fredy, învelitoarea lui Pirtea era croită din iluzia autorității și din speranța de a câștiga respectul, doar prin aparențe.

Dacă ar fi să transpunem nuvela lui Gogol (pe care vă recomand să o re/citiți, mai ales pentru actualitatea ei) într-o poveste suprarealistă, pur românească, ea ar suna cam așa…

Într-o mică și aparent liniștită ogradă din Timiș, acolo unde găinile erau concentrate cu ciugulitul firimiturilor lăsate pe jos de stăpânire, domnea un cocoș cu penaj strălucitor, dar cu un glas de-a dreptul răgușit. Pe numele său de scenă Marilen Pirtea, acesta se visa mare lider al găinilor, stăpânind țanțoș și cu grație curtea PNL-ului. În realitate însă, găinile îl ignorau aproape complet pe acest cocoș gringo, preferând să-și vadă de firimiturile lor zilnice.

Marilen își începea fiecare dimineață cu un cucurigu slab, încercând să impună ordine și disciplină. Din păcate pentru el, cucurigu-ul său era mai degrabă un piuit răgușit, care se pierdea rapid în zumzetul curții și printre ciripiturile vrăbiilor de pe gardul vecin. Găinile își ridicau uneori capul, dar nu să îl asculte pe el ci doar pentru a vedea dacă nu cumva vine cineva mai interesant prin ogradă. În mod ironic, Marilen era cunoscut în tot satul Timiș drept „cocoșul de paie”, pentru că, deși părea impunător prin toate distincțiile care îi atârnau la piept, la o privire mai atentă, îți dădeai seama că nu avea nici forța, nici convingerea necesară să conducă ograda.

În timp ce Marilen se lupta cu propria-i inutilitate, în ogradă își făcea loc, cu o siguranță de sine greu de ignorat, Alin Popoviciu. Acesta este un personaj aparte, un fel de sforar-maestru, prieten al vrăjitoarelor de pretutindeni, care deține arta manipulării la un nivel aproape extrasenzorial. Talentul său de a trage sforile și de a jongla cu mințile găinilor îl transformase într-un adevărat artist în ale politichiei. Cu un zâmbet șiret și o glumă pe buze, Alin reușea să își atragă găinile de partea sa, lăsându-l pe Marilen să se întrebe cu ce greșește de fiecare dată.

Însă, marea artă a lui Alin nu consta doar în talentul său de a face găinile să-l urmeze, ci și în abilitatea de a face jocurile altora fără ca aceștia să fie prezenți. Așa se face că vecinul de peste gard, Fredy, cocoșul de aur al PSD-ului, nici măcar nu trebuia să își părăsească propria curte pentru a-și impune voința în ograda PNL-ului. Fredy știa că Alin, prieten și colaborator de nădejde, își va juca rolul cu o pricepere de invidiat, transformând fiecare mișcare într-o oportunitate de a-și extinde influența și printre găinile lui Pirtea.

De fiecare dată când Marilen încerca să-și facă auzit glasul și să-și reafirme autoritatea, găinile dădeau din cap plictisite și își întorceau privirile către Alin, care, cu un gest subtil, le arăta direcția „corectă”. Marilen își rodea penele în van  întrebându-se de ce nimeni nu îl ia în serios, cu toate ”medaliile” lui expuse în soare, în timp ce Alin trăgea sforile din umbră, zâmbind șmecher la tot ce se petrecea.

Ceea ce găinile nu știau – sau poate că știau prea bine – era că Alin, în toată gloria sa, nu era decât o extensie a voinței lui Fredy. Dar cine ar fi putut rezista farmecului său? Chiar și Marilen, în adâncul sufletului său, începea să se îndoiască de propria-i relevanță, observând cum influența lui Alin se răspândea ca o boare de dimineață peste ograda PNL-ului.

Morala? În ogradă, nu contează cât de tare dai din aripi dacă găinile sunt deja cu ochii pe altcineva, care are cucurigul mai tare. Fredy, cocoșul PSD, știe cum să își impună prezența fără a fi nevoit să ridice măcar o pană, în timp ce Marilen, sărmanul, rămâne captiv în propria-i poveste de paie. Iar Alin Popoviciu, cu talentul său de sforar, își joacă perfect rolul de liant între cele două ogrăzi. 

Long live the cock!