Ședințele din Parlamentul României arată tot mai mult a circ. Dar nu de-ăla unde te-ai duce cu familia, într-o zi de weekend. Este un alt tip de reprezentație, care te face să-ți dorești să inventezi un cuvânt nou, reprezentativ. Pur și simplu. Îți vine să dai naștere unui nou soi de circar – unul care nu excelează în nimic, dar reușește cumva să rămână pe scenă. Un fel de „maestru al nimicului”, care nu face salturi spectaculoase, dar aterizează mereu în picioare, fără să știe nici el cum.

Pe vremuri, circul era o artă. Acrobații sfidau gravitația, jonglerii se jucau cu focul, iar clovnii își asumau rolul de liant între spectacol și public, cu umor, carismă și talent. Dar vremurile s-au schimbat, iar în locul artiștilor desăvârșiți, ne-am ales cu o specie nouă de circari: politicienii români.

Aceștia nu sunt acrobați, pentru că n-au disciplină și nici coordonare. De echilibru nici nu poate fi vorba, că doar îi vedem cum zilnic se împiedică de propriile minciuni și aterizează, inevitabil, prin alte partide. Nu sunt nici măcar clovni, căci acolo ar fi nevoie de o doză minimă de empatie și talent în comunicare. Nu, aceștia sunt o categorie aparte, un fel de „șușane-mani”. De fapt, niște artiști ai haosului, care își construiesc carierele pe bâlbe, promisiuni uitate și momente penibile devenite virale.

La fiecare ciclu electoral, scena se umple de acești saltimbanci de ocazie, fiecare cu numărul lui: unii mimează competența, alții fac giumbușlucuri cu bugetul public, iar cei mai buni dintre ei, adevărați Houdini, reușesc chiar să dispară complet după alegeri, pentru a reapărea la momentul potrivit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Artă, nu altceva!

Spectacolul e unul de zile mari. Avem dresori de pensionari, care flutură măriri inexistente ca pe niște recompense pentru câinii loiali. Avem „magicieni” care scot autostrăzi din pălărie doar pe hârtii și le fac să dispară în studii de (pre)fezabilitate interminabile. Și, desigur, avem marionetiști de partid, care trag de sfori și își mișcă marionetele după cum dictează interesele zilei.

Publicul, adică noi, râde, se enervează, strigă „huo!” și apoi cumpără bilete pentru următorul spectacol. Pentru că, nu-i așa, circul trebuie să continue. Iar dacă toți ăștia își permit să joace în piesa asta proastă, e doar pentru că noi, cu generozitate, le permitem. Avem țara pe care o merităm, cu spectacolul pe care îl finanțăm. Și cu aceiași artiști mediocrii care primesc aplauze nemeritate, într-o reprezentație fără de sfârșit.

p.s. mulțumiri parlamentarului care ne-a trimis acest video, cu comentariul ”nu e locul meu aici!”