Tencuială pe fonduri europene

May 14, 2026INVESTIGAȚIIInsiderTM

Sânnicolau Mare are o școală veche și frumoasă – Theodor Bucurescu. Iar ca orice clădire impozantă, situată în zona de protecție istorică, care a mai prins și fonduri europene, a intrat direct în ritualul administrativ autohton. Inițial, a fost un proiect pompos, apoi o documentație stufoasă, urmată de finanțare de vreun milion de euro, cerințe tehnice pe măsură, recepție impecabilă pe hârtie și suficientă ceață contractuală, cât să poți ascunde un excavator întreg. Așa că, în România, dacă vezi o școală reabilitată din fonduri europene, un singur lucru e aproape sigur. Mai exact, că investiția are toate ingredientele clasice ale capitalismului românesc de provincie.

Acum, așa cum rezultă din documente, proiectul oficial a fost intitulat “Îmbunătățirea calității vieții populației din orașul Sânnicolau Mare – Reabilitarea fațadelor Școlii Theodor Bucurescu nr. 1”. Chiar dacă sună ca un un slogan de campanie, făcut de un consultant plătit la caracter, în spatele limbajului steril din caietul de sarcini stă un contract public consistent, finanțat prin Programul Operațional Regional. Și nu vorbim despre o spoială cu lavabilă și două flori în fața școlii. Documentația arată clar că proiectul a presupus, încă de la bun început, reguli extrem de stricte, tocmai pentru că unitatea școlară se află într-o zonă sensibilă cu caracter istoric.

Deci, era sub incidența avizelor Direcției pentru Cultură Timiș. Ceea ce înseamnă că, cel puțin teoretic, nu putea intra oricine cu flexul și bidineaua, peste fațadă. Și asta se vede limpede chiar și din paginile caietul de sarcini sau a documentației tehnice care cere explicit o grămadă de finețuri și mult lucru manual, nu mecanizat. Plus, personal autorizat și respectarea strictă a soluțiilor de restaurare. Adică nu băieții care repară garduri și pun polistiren, la negru, între două cafele, ci personal calificat. Cu patalama! Practic, autoritatea contractantă, recte Primăria Sânnicolau Mare, a știut, încă de la bun început, că lucrarea de renovare de la școala Theodor Bucurescu nu e de nivelul mediu.

Așa că, cel puțin din punct de vedere legal, administrația locală, a jucat-o românește, dar ca la carte. Practic, a atribuit lucrarea către o societate din localitate, SC Miramika Construct SRL, care a îndeplinit toate cerințele legale de calificare, în ce privește reabilitarea unității școlare. Ce-i drept, chiar și pe cea privind experiența similară, doar că prin intermediul unui terț susținător, ce-i drept, mecanism prevăzut de cadrul legislativ românesc. Mai exact, cu ajutorul SC Proconstructim M.I. SRL, tot din Sânnicolau Mare, pe post de partener cu experiență în construcții pe zona monumentelor istorice, beneficiar de calificare și atestat.

Și, aici, legea spune foarte clar că firma, care pune la bătaie… experiența similară, e cea care, în mod obligatoriu, execută partea de lucrare delicată pentru care a garantat cu certificarea de la Ministerul Culturii. În cazul de față, intervenții în construcții pe zonă istorică. Doar că, la școala Theodor Bucurescu din Sânnicolau Mare, așa cum rezultă din probe și mărturii, realitatea pare să fi funcționat după un principiu administrativ mult mai flexibil. Important nu a fost cine e trecut în acte sau cine era pe șantier cu mistria sau pensula în mână, ci cine încasa banii europeni. Și uite așa a ajuns Primăria Sânnicolau Mare să fie prinsă la mijloc într-un război dintre doi (sub)contractori privați, care s-a lăsat cu acuzații de corupție, care vehiculează o șpagă de 100.000 de euro. Adică, vreo 10% din valoarea lucrării pe fonduri europene!

🟠 Mărul discordiei

Așadar, în anul 2021, în urma unei licitații cu doi competitori, Primăria Sânnicolau Mare a atribuit contractul de renovare pentru școala Theodor Bucurescu către SC Miramika Construct SRL, patronată de Mihai Midac. Mai exact, l-a pus în brațele unei firme care a apărut pe piața muncii cu un an înainte, prin 2020, și care, în doar câțiva ani, a explodat spectaculos în zona lucrărilor publice locale. Din date financiare publice reiese că, în scurt timp, societatea a ajuns la cifre de afaceri de milioane de lei cu doar câțiva angajați, care au reușit să producă cât o brigadă sovietică. Practic, o performanță aproape mistică, specific românească, prin care o firmă tânără, eficientă și miraculos de adaptată ecosistemului administrativ local, a izbutit în mediu concurențial.

Dar adevărata poveste începe abia după atribuirea contractului de lucrări publice către SC Miramika Construct SRL. Pentru că, în documentele judiciare și declarațiile oficiale, apare un nume care nu ar fi trebuit să joace un rol atât de important – SC Darcos Drivers SRL. Și aici începe baletul românesc al subcontractării opace. Practic, la pachet, dispar SC Proconstructim M.I. SRL și… experiența similară, și intră în scenă, în baza unui contract de execuție lucrări, semnat în 3 martie 2023, antreprenorul Darcos Drivers. Cert e că înscrisul, semnat între antreprenorul general Miramika Construct și noul sosit la banii europeni, vorbește explicit despre lucrări la fațadele Școlii Theodor Bucurescu. Strict pe lucrări simple de tencuială, fără nici o altă extensie sau explicație.

Așa că lucrarea s-a făcut mecanizat, nu manual, așa cum prevăd caietul de sarcini, documentația tehnică sau avizele celor de la Direcția de Cultură. Dar problema mare nu e nici măcar asta, că o entitate cu experiență, pe zona de monumente, apare în acte, ca alta câștigă pe spatele ei o licitație și că o treia firmă execută lucrările, fără niciun fel de expertiză. Nu! Deranjul e cum de niciun funcționar al administrației locale, diriginte de șantier sau alte comisii tehnice, care s-au perindat pe șantier, până la finalizarea acestuia, nu au sesizat grozăvia?! Ba mai mult, au certificat lucrările ca fiind conforme, au semnat recepția, au făcut plata pe repede-înainte către antreprenorul general și s-au grăbit să taie panglica.

Și ca tabloul să fie complet, după terminarea lucrărilor, firma Miramika a fost executată silit (dosarul 2412/ex/2023). Abia atunci, chipurile, pentru prima dată, administrația locală Sânnicolau Mare a auzit de numele de SC Darcos Drivers, patronată de Constantin Niciu din Lupeni (Hunedoara). Practic, firma care a câștigat licitația a fost executată silit pentru că nu a plătit către Darcos Divers lucrarea făcută la școală. Doar că absurdul, abia acum vine. Deși executat silit, în baza unei sentințe judecătorești, antreprenorul general al Primăriei Sânnicolau Mare se jură că acel contract e un fals. Că niciodată nu a existat. Deși, în fața ofițerilor de la IPJ Timiș (dosar 2333/P/2023), patronul firmei scrie și semnează că… obiectul contractului a fost reabilitarea scolii generale nr.1, mai exact fațada școlii.

🟠 Vals vienez

Bun, chestiunea e și mai adâncă de atât! Că, între timp, patronul Darcos Drivers, hunedoreanul Constantin Niciu, a ajuns într-un penitenciar din Norvegia dintr-un motiv foarte simplu – trafic cu stupefiante. Mai exact, un import de vreo 660.000 de comprimate de Ksalol și Rivotril, medicamente care sunt restricționate circuitului liber, în ideea în care conțin substanțe interzise circuitului liber, fără prescripție medicală (alprazolam și clonazepam). Oricum, de departe, piesa cea mai spectaculoasă vine tot din declarația oficială dată la Poliția Timiș de către Mihai Midac, administratorul Miramika Construct SRL, care, pe atunci, declara că a colaborat cu cei de la Darcos Drivers, că lucrările vizau fațada școlii, că au existat plăți, dar că nu s-au emis facturi. Și totuși lucrarea a fost recepționată, ca fiind conformă!

Da. Într-un proiect public european, administratorul unei firme, implicate într-o relație comerciale cu o administrație locală, afirmă oficial că a plătit bani, fără să primească factură. Practic, avem imaginea completă a capitalismului administrativ românesc: bani europeni, patrimoniu istoric, subcontractări gri, litigii, acuzații de mită, plăți fără facturi și o primărie care recepționează liniștită o lucrare publică. După care, tot aici, intervine și ironia perfectă a administrației românești. Practic, proiectele europene pentru… îmbunătățirea calității vieții care sfârșesc, deseori, prin a îmbunătăți, în primul rând, calitatea vieții constructorilor.

Și apropo de antreprenorul general al lucrării de la unitatea școlară Theodor Bucurescu, în plin scandal public, presărat cu acuzații de șpăgi, omul a ieșit și el cu o explicație. Subțire, ce-i drept. Și nici nu a dres prea mult busuiocul, chiar dacă a încercat din răsputeri să găsească explicații. Așa că, între timp, până se mai adună Mihai Midac de la SC Miramika Construct SRL, procurorii de la EPPO Timișoara (Parchetul European Anticorupție) au deschis un dosar în REM, pe sesizare din oficiu. Tot ieri, primarul din Sânnicolau Mare, Dănuț Groza, a dat și el fuga la procurorii locali cu o plângere penală împotriva unui medic infecționist, Laurentiu Voichiță, primul care a scos la lumină toată povestea de mai sus, la nivel de Facebook. Și acum îi cere să demonstreze șpaga de 100.000 de euro!

 Așa că, până se lămuresc magistrații, rămân mărturiile, documentele de la Ministerul Culturii și Identității Naționale, Direcția pentru Cultură a Județului Timiș și un memoriu tehnic care subliniază toate aceleași lucruri. În primul rând că, în renovarea de la școala Theodor Bucurescu, curățarea și restaurarea elementelor de decorație a fațadelor, trebuia execută manual. În realitate, totul s-a făcut mecanizat. Apoi, că refacerea elementelor de ornament arhitectural, care erau lipsă sau deteriorate grav, ar fi trebuit să fi fost refăcute identic cu cele originale. Adică, să fie realizate din ceramică, dar sunt din ciment cu ipsos. Ca să nu mai vorbim despre realizarea unei hidroizolații verticale și unui drenaj, la exteriorul fundației din zidărie, care ar fi trebuit să fi fost fost executate, tot prin săpături manuale, dar s-a executat cu excavatorul.

Între timp, școala Theodor Bucurescu rămâne în picioare. Frumoasă, renovată și europeană. Exact ca multe alte investiții publice din România: impecabile în acte, discutabile în realitate și învăluite într-o ceață administrativă suficient de densă cât să acopere orice responsabilitate. Pentru că, la finalul zilei, în capitalismul românesc de provincie, nu contează atât de mult cine face lucrarea, cum o face sau dacă respectă proiectul. Important e ca procesul-verbal să fie semnat, banii să fie decontați și fiecare să plece acasă convins că vina aparține, inevitabil, altcuiva. Ceea ce, în România, e uneori cel mai neliniștitor lucru posibil.