Într-un spectacol de narcisism academic, rectorul Marilen Pirtea se transformă, din nou, într-un protagonist al auto-glorificării din care se hrănește la fiecare apariție publică.

Cu o mână de statistici ambigue și titluri pompoase, el încearcă să transforme o banală poziție – primul loc dintr-un grup de doar patru universități din vest – într-o dovadă incontestabilă de succes.

Ironia crudă a situației constă în faptul că, în loc să vizeze un loc în topul national, de exemplu, o prezență solidă în primele trei universități, care ar fi semnificat cu adevărat o evoluție academică, UVT se mulțumește să se agate de o poziție stagnantă pe locul 8, cu o scurtă excepție, în 2021 când, într-un moment de euforie statistică, s-a clasat pe locul 7. Această mică excepție nu face decât să sublinieze eșecul constant de a atinge performanțe reale, în timp ce titlurile exagerate par să fie singurul lucru „îmbunătățit”.

În mod evident, tot acest concert de autocelebrări nu este altceva decât o tentativă disperată a rectorului Pirtea de a-și reabilita imaginea și de a masca gafele politice și scandalurile personale din ultimul timp. Rectorul nu se abține să nu-și expună narcisismul în fiecare intervenție publică, transformând fiecare cuvânt într-o demonstrație de autoadmirație.

Reacțiile publicului, la fel de sarcastice pe cât sunt de incisive, arată clar că oamenii nu se lasă păcăliți de această farsă de PR. Dle rector, desi v-ați lăudat pe toate postările că ”i-ați auzit” pe români, încercați, în continuare, să-i păcăliți cu un balon umflat de statistici distorsionate și de titluri grandioase care nu au altă valoare decât să mascheze un efort de imagine eșuat. În ochii critici ai cititorilor, întreaga reprezentație se reduce la o minciună prin omisiune, o auto-promovare de prost gust menită să transforme o simplă poziție locală/ regională într-o legendă absurdă. (print screen cu comentariile la articol, mai jos)

În concluzie, gestul rectorului Marilen Pirtea nu este decât o demonstrație ridicolă a narcisismului dus în patologie, o încercare de boost de imagine care, în loc să impresioneze, se prăbușește sub greutatea propriei vanități. Publicul a vazut jocul și reacționează cu un sarcasm bine meritat, arătând că, atunci când exagerarea este atît de evidentă, nu mai există loc de interpretare.

Tot ce face astăzi Pirtea este, din păcate pentru timișoreni, un deja-vu. O poveste care va avea același final. Și închei prin a vă reaminti că am mai avut parte de un rector, Nicolae Robu, un personaj care s-a  îmbătat de autoglorificare și care a sfârșit în dizgrație, tocmai pentru că realitatea lui distorsionată nu avea legătură cu a noastă, muritorii de rând.