Patologia tăcerii

svg July 19, 2026EDITORIALTiberiu Kiss

Ești la volan? Dă-i play!

insiderTM.ro - Patologia tăcerii

00:00 00:00

Există o veche zicală în administrația românească. Că nimic nu se mișcă mai repede decât o comisie. Cu o singură condiție: să vrea!

În rest, la stat, timpul curge diferit. Uneori în zile, în anumite cazuri. Alteori în luni, când nu există grabă sau interes. Iar, în anumite spețe, care trebuie să atingă termenul de prescripție, timpul se măsoară, realmente, în ere geologice. Și uite așa, Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara pare să ofere un studiu de caz interesant despre relativitatea timpului administrativ. În cazul profesorului Carmen Bunu de la Alergologie și Imunologie, mecanismul disciplinar s-a pus în mișcare într-un ritm care arată că instituția știe foarte bine să reacționeze, atunci când (se) dorește.

Exact așa ar trebui să funcționeze orice universitate care pretinde că își ia în serios propriile reguli. Problema apare, însă, atunci când aceeași instituție este privită prin oglinda unor alte dosare, care sunt în faza de comisii, de luni de zile sau ani. Ca, de exemplu, cele ale conferențiarului Izabella Petre de la Maternitatea Bega sau cel al profesorului Virgil Enătescu de la Clinica de Psihiatrie 1, ambele unității sanitare fiind în subordinea Spitalului Județean Timișoara. Aici, e liniște și pace, joc de glezne și stop pe piept. Așa că întrebarea nu mai este despre cadrele universitare, ci despre instituția de învățământ superior, care, când îi convine și se pliază pe interese de grup, confundă autonomia cu opacitatea.

Până una alta, comisiile de disciplină nu există pentru a produce impresia de control. Ele funcționează pentru a apăra integritatea instituției. Iar onestitatea nu poate funcționa selectiv. Așa a funcționat, până la un punct, și în cazul prof. univ. dr. Carmen Bunu, care, în urma scandalului cu rezidenții, și-a depus dosarul de pensionare la UMF Timișoara. Tocmai pentru că a fost înștiințată că unitatea nu îi va mai prelungi, după 65 de ani, contractul de învățământ. Și, decât să riște un vot negativ în Consiliul de Administrație și Senatul universității, a făcut pasul lateral, oarecum, forțată de împrejurări. Așadar, din toamnă, nu va mai fi la catedră, ci doar medic de rețea, probabil, până la 70 de ani, așa cum îi permite legea. Și dacă o mai dorește Spitalul Județean Timișoara!

Așadar, dacă UMF Timișoara reacționează prompt doar în anumite dosare, iar în altele timpul îngheață, inevitabil apare suspiciunea că problema nu mai este gravitatea faptelor reclamate, ci identitatea persoanelor reclamate. Că exact aceasta este percepția pe care universitatea riscă să o alimenteze atunci când nu explică public diferențele de ritm dintre două sau mai multe proceduri disciplinare care au devenit subiecte de interes public. În definitiv, nu profesorul Carmen Bunu, nici conf. dr. Izabella Petre si nici psihiatrul Virgil Enătescu reprezintă miza reală a acestei povești. Nici măcar despre rezidenții care au avut curajul să semneze sesizări, într-un sistem în care viitorul lor profesional depinde, în mare măsură, de oamenii pe care îi reclamă.

Aici e vorba despre credibilitatea Universității de Medicină și Farmacie Timișoara! Pentru că, în clipa în care membrii comunității academice încep să creadă că aceeași regulă produce efecte diferite, în funcție de persoana vizată, cea mai gravă pierdere nu este imaginea unui cadru didactic. Este însăși autoritatea morală a instituției care ar trebui să garanteze că, indiferent de nume, funcție sau influență, nu există dublă măsură și că standardele academice sunt aceleași pentru toți. Nu de alta, dar oriceuniversitate își construiește reputația, în zeci de ani. Și o poate pierde într-o singură comisie! Ce-i drept, nimeni nu cere condamnări publice, ci doar o analiză imparțială, rapidă și transparentă. Fără profesori intangibili. Fără dosare care circulă cu două viteze.

🟠 Lupta pentru supraviețuire

Azi, UMF Timișoara are un privilegiu pe care puține instituții îl mai au: formează oameni, înainte ca aceștia să ajungă să decidă viața altor oameni. Și, în special în medicină, profesorul nu transmite doar informație. Transmite un model. Iar rezidentul nu învață doar cum se interpretează o analiză de laborator. Învață ce înseamnă autoritatea. Ce înseamnă respectul. Ce înseamnă puterea. Mai ales, cum trebuie folosită. Dacă modelul pe care îl primește este că frica produce performanță, că obediența valorează mai mult decât competența și că poziția ierarhică îți permite să transformi subordonatul într-un executant pentru orice nevoie personală, atunci problema nu mai aparține unui profesor, ci se transformă intr-o chestiune de cultură organizațională.

Există, totuși, un lucru pe care UMF Timișoara nu și-l mai poate permite. Să lase impresia că adevărul depinde de numele trecut pe ușa biroului. Fiindcă medicina începe cu un jurământ, iar credibilitatea unei universități pornește exact din locul în care se termină privilegiile. Și, uneori, cea mai importantă operație pe care trebuie să o facă o facultate de medicină nu este pe un pacient, ci asupra propriilor reflexe instituționale. Mai exact să evalueze corect apucăturile personalului didactic și, nu mai puțin, implicarea REALĂ a acestora în procesul de învățământ și cercetare. Altfel, rămâne doar povestea rezidenților de la Alergologie și Imunologie, care continuă exact așa. Și ca ei sunt mulți, pe toate palierele, așa cum a fost adus în atenție fenomenul, în fața Comisiei de Disciplină a UMF Timișoara:

Un alt aspect considerat necorespunzător cadrului de formare profesională prin rezidențiat îl reprezintă implicarea mea și a colegelor mele în activități administrative și didactice aferente procesului de examinare a studenților, activități care depășesc atribuțiile profesionale ale medicului rezident. În perioadele de sesiune, ni se solicita supravegherea studenților, în timpul examenelor de fiziologie și alergologie. Din perspectivă juridică și profesională, această practică a constituit o extindere nejustificată a responsabilităților noastre, dincolo de limitele activității medicale și ale pregătirii clinice specifice rezidențiatului. Medicul rezident nu deține calitatea de cadru didactic și, prin urmare, nu îi poate fi imputată obligația de supraveghere a examenelor.

Da, ați înțeles foarte bine! Mai exact, că rezidenți de anul I, fără niciun fel de pregătire didactică, sunt obligați să supravegheze, în afara oricărui cadru legal, examene ale studenților. Exact așa cum o demonstrează și imaginea de mai sus! Și ca acea fotografie, mai sunt zeci! Ceea ce spune extrem de multe despre rigoarea, implicarea și procesul de învățământ de la UMF Timișoara. Și toate aceste “mici” detalii, la pachet cu întregul meniu al zilei oferit de prof. univ. dr. Carmen Bunu, în calitate de coordonator de rezidenți pe Alergologie și Imunologie, a dus la situații dramatice, așa cum rezultă dintr-o serie de declarații, asumate (nominal) în fața Comisiei de Disciplină:

Pe parcursul stagiului am fost martoră la numeroase discuții între medicii rezidenți privind impactul psihologic negativ al mediului de lucru și al interacțiunilor cu coordonatorul de rezidențiat. În cadrul acestor discuții, mai multe colege au relatat că au apelat la servicii de consiliere psihologică sau psihoterapie pentru a face față stresului acumulat. De asemenea, am fost sfătuită de colegi să utilizez suplimente destinate reducerii stresului (Stressclean), fiind informată că astfel de produse sunt frecvent folosite de rezidenții din cadrul compartimentului pentru a face față presiunii psihologice resimțite în activitatea curentă. Deși nu pot confirma situația medicală individuală a fiecărei persoane, consider că simpla existență și frecvență a unor astfel de discuții între medicii rezidenți reprezintă un indicator relevant al climatului profesional perceput de către personalul aflat în formare.

🟠 Lupta cu demonii

Și, tot așa, mai sunt o sumedenie de exemple care confirmă viața de zi cu zi, în batalionul disciplinar de la Alergologie și Imunologie, sub bagheta prof. univ. dr. Carmen Bunu. Ca de exemplu:

La cabinetul medical privat, unde chema toți rezidenții, în afara orelor de program, de la ora 15:00 până la ultimul pacient, uneori chiar până la ora 21:00, nu mi-a fost permis să efectuez imunoterapie (niciodată) sau prick-test, decât după multe luni și doar pentru că am fost singura rezidenta la cabinet, în acea zi. La cabinet scriam în dosar datele pacientului și pregăteam injecțiile și vata cu spirt pentru dansa, aceasta fiind toata activitatea medicala pe care o desfășuram. Uneori mă punea să fac curat în cabinet și dacă nu puneam lucrurile așa cum dorea dânsa, îmi adresa cuvinte jignitoare (proastă). Doamna profesor întârzia mult cu programările și pacienții deveneau nervoși, pentru că imi spunea să îi chem în altă ordine, iar când pacienții aveau reclamații, dansa mă certa, făcea să pară că eu eram de vină pentru întârzieri.

Orele de program le efectuam la Oncogen, traducând sau realizând prezentări power-point pentru dânsa. În perioada în care eram pe alte stagii (cu program de la 8:00-14:00), la ora 15:00 cel putin o data pe săptămână, trebuia să fiu la cabinet. Uneori eram la munca 12 ore, deși nu eram remunerate pentru orele de cabinet. M-a trimis într-o zi să cumpar din banii proprii suc si lapte condensat pentru o comisie ce urma să viziteze Institutul Oncogen, am mai cumparat cu alte ocazii seringi și mâncare pentru dânsa.
Am mers cu trotineta electrică de la Profilaxis până în Piața Libertății (acolo m-a trimis dânsa) și apoi până la tipografia Mirton, situată pe str. Take Ionescu pentru a-i cumpara 2 seturi de chitanțe. O mare parte dintre colegii rezidenti se confrunta zilnic cu astfel de situații, dar de teama unor posibile repercusiuni (nesemnari de pontaje/ carnete) există o reticență în exprimarea nemulțumirii acestora.

Și tot așa:

Faptele reclamate de subsemnatul sunt următoarele: utilizarea unor expresii injurioase (prost, incult, leneș, needucat, buruiana fiziologiei, șobolan); minimalizarea valorii și complexității activității didactice desfășurate de personalul implicat în lucrările practice și laboratoare; atitudine lipsită de încredere față de personalul disciplinei, drept pentru care solicită dovezi fotografice; realizarea de ilustrații pentru suporturile dumneaei de curs; lipsă de întelegere pentru pregătirea în rezidențiat, respectiv pentru situații personale ale colegilor (decesul unei rude, sarcină); atitudine agresivă față de orice răspuns negativ referitor la îndeplinirea sarcinilor impuse de dânsa (nu sunteți suficient de dresați); păreri depreciative și generale asupra studenților (oricum majoritatea sunt proști, oricum e vai de capul lor); absența de la procesul de evaluare a studenților în sesiune și de la procesul de predare, sugerând că acele activități ar fi inferioare statutului său profesional (odată ce te-ai obișnuit să mergi cu Ferrari, nu te mai poți sui în Trabant); dă mesaje la ore absurde (ora 24 sau 3) și consideră că i se cuvine un răspuns instant, reacționând disproporționat la întârzieri normale.

Așa că, în ritmul ăsta, evident, un spital nu poate funcționa, fără încredere. O universitate de medicină, cu atât mai puțin. Pentru că aici, în secțiile clinice, nu se formează doar medici. Se formează generațiile care, peste câțiva ani, vor conduce secții, vor deveni profesori, vor coordona alți rezidenți și vor decide, la rândul lor, dacă puterea înseamnă mentorat sau dominație. Și nu poți și nici nu ai cum să faci carieră în medicină, dacă ești șofer, femeie de serviciu, cărător de plase sau supraveghetor. Ori dacă manipulezi doar vată, seringi sau chitanțiere și dacă faci numai traduceri sau prezentări în PowerPoint. Așa arată, un diagnostic, într-o ecuație universitară în care toți umblă să trateze simptomele, nu boala! Și asta nu e medicină și nici mentorat!

De fapt, orice medic știe că, înainte de a pune parafa, e nevoie de o examinare completă, obiectivă și fără prejudecăți a pacientului. Fiindcă, în medicină, primul pas spre vindecare este (re)cunoașterea bolii. Iar în universități, primul pas spre recâștigarea credibilității este renunțarea la reflexul de a ascunde simptomele, sub halatul alb. Nu de alta dar, uneori, cea mai grea intervenție chirurgicală nu se face în sala de operație, ci în propria conștiință instituțională. Și asta nu suportă nici anestezie, nici amânare! Că rezidenții vin la universitate, ca să învețe să salveze oameni. NU să slugărească, nici să ridice colete non UE, săptămânal, de la vama din Gara de Nord, așa cum fac rezidenții de pe Ortopedie, că șeful își comandă produse din China, și cu atât mai puțin să învețe, din primul an, că obediența este disciplină clinică. Marca UMF Timișoara!

Upvote0PointsDownvote

0 People voted this article. 0 Upvotes - 0 Downvotes.